Toamna

Privesc soarele la apus cum se rostogoleste pe colina tarzie. Razele se disipa intr-o suflare de vant aducand melancolia toamnei mai aproape de mine, fancadu-ma sa oftez din toata existenta mea. O frunza deja vestejita se desprinde din copacul incarcat cu mere si pluteste incet pana ce se odihneste pe pamantul uscat, cald si crud. Dar nu va mai suferi mult Nu.. in curand va ploua.In curand vremea se va schimba si-si va arata furia. O tacere inmormantala ingroapa totul in mister, in liniste si tristete. Sadeste in mine toata melancolia toamnei ce apare incet, cu pari marunti, inselatori si ma face sa-mi pierd orice echilibru sentimental. Se izbeste precum un val de stanca. Si doare atat de tare incat fiorii provoaca goluri in stomac si-n inima.Nesiguranta pune stapanire pe orice lucru slab, innocent, firav… pune stapanire pe mine…

Cand stau si ma gandesc ca zilele erau asa frumoase, cufundate in fericire dogoritoare, in petalele rosii de trandafir din fata casei, in seninatatea diminetii si a linistei ce parca provenea din rai.

Ah… ce amintiri, ce lucruri sfinte pastrate in memoria uneia ca mine..Ce suflet neprihanit si idiot.

De ce trebuie sa fie asa? De ce nu trece timpul pe langa mine fara ca eu sa simt ceva? Sa calculez mereu fiecare suflare a vantului ce aduce noi inceputuri, sa ascult fiecare glas al naturii apoi sa-l trec prin suflet si sa-l pastrez acolo…

Prea mult bagare de seama… prea multa durere si umilista… In fata cui? In fata mea.. in fata lasitatii, a temerilor, a caldurii ce se raceste… rece ca gheata…

Chiar a venit toamna!